Prima carte citita de la Nemira

• “Amaraciunea cartii este, dintre amaraciuni, cea mai dulce.” (Tudor Arghezi, mare poet si scriitor roman);

• “Forma clasica a cartii, desi concurata azi de radio si cinematograf, va ramane instrumentul cel mai teimenic pentru cultivarea sufletului oamenilor si pentru intelegerea pasnica dintre ei.” (Nicolae Georgescu Tistu, cel mai de seama bibliolog roman);

• “Cartea este un lucru de o importanta covarsitoare atat timp cat omul stie s-o foloseasca.” (Alexander Blok, poet rus);

• “Carte. Vesnicie in sicriu de hartie.” (Valeriu Butulescu, poet, dramaturg si om politic roman);

• “Cartea nu-i lucru rau. Pentru mine a fost mangaierea vietii. M-am insotit cu ea si cu pustia si am ajuns la liniste si intelepciune.” (Mihail Sadoveanu, “Ceahlaul literaturii romane”);

Si sunt atatea citate frumoase si pline de intelepciune despre carti, incat mi-ar trebui cel putin 1000 de articole pentru a le cita pe toate. Si poate tot nu ar fi suficiente.

Din pacate, la momentul actual traversam o perioada foarte dificila, nu numai economic, ci din toate punctele de vedere, care nu da semne ca se termina si printre alte lucruri importante, pe care nu mai vrem sa le valorificam, nu mai apreciem nici adevarata valoare a cartilor. Cu acordul nescris al conducerilor tarii, care s-au perindat dupa decembrie 1989 timp de peste 20 de ani, s-a creat treptat in societatea romaneasca un alt sistem de valori, sistem care nu mai apreciaza oamenii intelectuali, ci din contra, incearca chiar sa ii marginalizeze.

Mai mult decat atat, din cauza lipsei lor, banii au devenit principala noastra grija, principalul nostru obiectiv. Visul nostru cel mare  a devenit dintr-o data sa facem bani, cat mai multi bani. Daca mai adaugam si implementarea intr-un ritm alert, poate prea alert, al noilor tehnologii, colaborata cu timpul nostru liber din ce in ce mai putin, ne putem da bine seama si mai bine de ce nu mai citim carti.

Si acest lucru nu este deloc bun, pentru ca, chiar daca nu dorim sa o recunoastem, cartile sunt prietenii nostrii adevarati, cei care nu ne lasa la greu si ne indruma sa gasim raspunsuri la diverse intrebari. Mai mult decat atat, au o contributie foarte importanta la formarea personalitatii noastre si ne ajuta, asa cum spunea si Mihail Sadoveanu, sa ajungem la “liniste si intelepciune”.

De-a lungul timpului, am citit mai multe carti, atat in copilarie cat si in perioada adolescentei. Fiecare dintre acestea a contribuit in mare masura la formarea personalitatii mele, la formarea mea ca om. Pentru ca nu poti sa uiti asa de usor, de exemplu, minunatele basme ale lui Petre Ispirescu, povestile extraordinare ale lui Ion Creanga si mai ales “Amintirile din copilarie”, cand ma gandesc, “parca imi salta si acum inima de bucurie”.

Au urmat printre altele, intr-o noua etapa importanta a vietii, romanele de exceptie care se citesc in perioada liceului si nu numai si aici o sa aduc aminte doar trei dintre romanele mele preferate: Enigma Otiliei, de George Calinescu, Morometii, de Marin Preda si mai ales, Maitreyi, de Mircea Eliade, care ramane in continuare cartea adolescentei mele.

Dupa terminarea studiilor, numarul cartilor citite a inceput din nefericire sa se micsoreze constant si asta mai ales datorita timpului liber din ce in ce mai limitat. Sunt totusi fericit ca am reusit in acest an, la varsta de aproape 31 de ani, pe care o sa-i implinesc in noiembrie, sa citesc Jocurile Foamei (primul volum din trilogie), de Suzanne Collins si acest lucru mai ales datorita faptului ca am castigat un premiu la un concurs organizat pentru bloggeri. Un motiv in plus sa cred ca nimic nu este intamplator in viata.

De altfel, cartea, cu titlul original The Hunger Games, aparuta la editura Nemira, una dintre primele edituri particulare din Romania si una dintre cele mai longevive si apreciate edituri din tara, este una de exceptie. Nu am mai citit de mult timp o carte care sa ma tina cu sufletul la gura. Am stat cateva seri pana tarziu in noapte pentru a o putea citi si de fiecare data imi parea rau ca trebuie sa ma opresc si ca nu o pot termina. Cred ca daca as mai fi avut vreo 2-3 zile de concediu disponibile pe anul acesta, le-as fi luat cu siguranta, sa o citesc in liniste si intr-un ritm care sa imi permita sa savurez fiecare replica si fiecare descriere in parte.

Daca v-am facut curiosi, va voi spune ca actiunea se desfasoara in America de Nord, acolo unde, dupa Apocalipsa nu a mai ramas decat tinutul Panem, guvernat de un Capitoliu foarte bogat, stapan peste 12 districte. Pentru a-i tine cat mai bine in frau pe locuitorii acestora si pentru a le reaminti ca orice forma de rascoala este pedepsita, Capitoliul organizeaza anual un concurs, la care fiecare district trebuie sa trimita cate 2 reprezentanti, un baiat si o fata, alesi prin tragere la sorti. Copii alesi in urma loteriei sunt aruncati astfel intr-o jungla, monitorizati indeaproape si pusi sa lupte unul impotriva celuilalt timp de cateva saptamani pana ce ramane un singur castigator, castigator care revine acasa in glorie, asigurand pentru familia lui un trai mai bun si beneficii pentru districtul pe care il reprezinta.

Daca la inceput­ cartea parea sa prezinte multa fantezie, de-a lungul lecturarii acesteia mi-am dat seama ca are foarte multe lucruri in comun cu viata noastra de zi cu zi. Precum Capitoliu tinea in frau 12 districte, la fel de bine tin si conducatorii nostri o tara intreaga, conducatori care ne ofera toate “conditiile” necesare pentru a ne conduce cat mai usor: suntem un popor foarte sarac (ma refer la noi, oamenii obisnuiti, care ne bucuram ca avem serviciu), fara educatie (se stie ca oamenii intelectuali sunt mai greu de condus, asa ca se prefera ca oamenii sa fie pe cat se poate mai needucati) si bolnavi (de multe ori am senzatia ca doctorii parca refuza sa ne trateze afectiunile), tinuti parca la limita supravietuirii astfel incat sa putem munci dar sa ne bucuram doar cu putin, sa ne bucuram, asa cum este la moda acum, ca avem serviciu.

Din cand in cand, la fel ca in cartea Suzannei Collins, se mai organizeaza si la noi vreo loterie, prin care, un om obisnuit poate sa treaca cu multe eforturi proprii dar si cu mult noroc, de partea cealalta, in lumea buna cum se spune mai nou in popor. Vedeti vreo diferenta majora? Este realitatea cruda a tarii in care traim.

Sper ca voi avea timp si resurse financiare pentru a citi si urmatoarele doua volume din trilogia “Jocurile Foamei” dar mai ales sper ca, in viitorul mai putin sau mai mult apropiat, vom redescoperi cartea! 

Articol scris pentru SuperBlog 2012!